Ce faci atunci când nu știi ce să mai faci

Nu e nimic de făcut. Ți-o spun cu sinceritate… Adevărul este că nu e nimic de făcut. Și există multă înțelepciune în a lăsa să fie. Mai multă decât crezi. Oricum, nu te încrede în ceea ce crezi, ci în ceea ce simți. Ceea ce simți este real și ai venit să trăiești emoția aceea. Ceea ce crezi, poate fi doar o interpretare, o ramificare cognitivă a unui adevăr prezumtiv pe care oricum nu te poți baza.

Momentele de disperare, în care suntem debusolați și fără centru, sunt momente de cumpănă. Sufletul se contractă, ca mai apoi să se poată expanda.

Am trăit momente grele în viața mea. Am privit întunericul în față de nenumărate ori. De fiecare dată când m-am lovit de un obstacol greu, am realizat că, de fapt, mă întâlnisem cu mine. Cu vocile din mine care mă apăsau, mă blocau, mi se împotriveau. Și ce crezi? Întunericul m-a privit și el doar că în timp, mi-a devenit familiar, nu m-a mai speriat. De-abia atunci am început să văd lumina.

Și ce am făcut? Contra-intuitiv… Am abandonat.

M-am lăsat pe spate, am lăsat corpul să cedeze și am spus:

„Știți ceva? Faceți ce vreți cu mine. Nu mă voi lupta cu voi.”

Pentru că nu ai cum să lupți cu morile de vânt. Te poți minți, da. Dar umbrele se numesc umbre tocmai pentru că sunt proiecții interioare nemetabolizate. Încă nedigerate. Încă neacceptate.

Maestrul meu în taoism spunea că întunericul nu ne stăpânește prin lucruri mari, ci prin rutine banale.
Am putea practica atât de mult, și nu o facem. Am putea să ne hrănim mai sănătos, și alegem altceva. Lăsăm pe mâine ce putem face azi. Ne frământăm mai mult decât medităm.

Să nu te lupți cu umbrele nu înseamnă să le lași să-ți conducă ziua.

Problema reală e alta: trăim ca și cum am fi eterni. Ca și cum am avea tot timpul din lume. Nu îl avem.Suntem muritori, în acest trup de carne și oase, cu o fereastră scurtă de timp aici, în acest plan. Și suntem făcuți într-un fel paradoxal: prețuim cu adevărat doar ceea ce simțim că ne lipsește.

Așa că mergi acum în oglindă. Privește-te ca pe cineva drag pe care îl vezi pentru ultima oară și spune-i:

„Este ultima dată când te văd.”

Ia-ți adio. Și mergi mai departe.

S-ar putea ca ziua care urmează să fie cea mai frumoasă zi din viața ta.

Vindecarea Copilului Interior

Multor studenți le-am dat o formulă simplă de lucru. Și am văzut-o schimbând vieți.

Pornim de la o premisă: o mare parte din suferința noastră vine din experiențe dureroase pe care le-am înghițit fără să vrem. Experiențe care, în tăcere, ne scriu viitorul.

Creierul nostru nu face o diferență atât de clară între ce a fost și ce va fi. Neuroștiința arată că imaginăm viitorul folosind, în mare parte, aceeași rețea cu care ne amintim trecutul. Cercetătorii de la Harvard, Daniel Schacter și Donna Rose Addis, au observat prin imagistică cerebrală că aceleași zone se activează atunci când ne amintim o întâmplare și atunci când ne imaginăm una viitoare. Mai mult, pacienții cu leziuni ale hipocampului, care nu își mai pot aminti trecutul, nu reușesc nici să-și imagineze viitorul în detaliu.

Cu alte cuvinte: ne construim viitorul din bucăți de trecut. Iar dacă trecutul a rămas speriat, viitorul pe care ni-l imaginăm va purta aceeași frică.

Acum, practica. Care, apropo, chiar funcționează.

În fiecare seară, așează-te în centrul camerei tale.
Pune-ți mâna pe inimă.
Și vorbește cu copilul tău interior, cu o voce caldă și matură.
Fii lângă el. Spune-i exact ce are nevoie să audă.

Eu îmi vedeam copilul interior de fiecare dată la fel: speriat de întuneric, chircit, rigid.
Până când i-am dat ce căuta de fapt.
Siguranță.

„Te văd. Sunt aici cu tine. Totul va fi bine.”

Seară de seară, aceleași cuvinte.
Și, încet, m-am întors la mine. Cu adevărat.

Dacă simți să faci pași concreți către tine, lucrează în sesiunile de grup alături de mine și studenții mei.

Shake a Little. Change a Lot.

That Shakin' Guy